În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de semne specifice ale neglijării și abuzului. Cunoașterea acestor semne specifice ajută profesionistul care lucrează cu copii să poată identifica cazurile de maltratare. Abuzul copiilor include abuzul fizic, abuzul emoțional/psihologic, neglijarea și abuzul sexual. Raportarea unui caz suspectat de abuz al copilului este responsabilitatea fiecărui adult care vine în contact cu un astfel de caz iar pentru profesioniști (cadre didactice, cadre medicale, psihologi, asistenți sociali, polițiști, etc) o obligație stabilită de Legea nr. 272/2004.

Un terapeut poate participa în stadii diferite ale prevenirii, intervenției și tratamentului unui caz de abuz asupra copilului. Toți terapeuții ar trebui să fie familiarizați cu identificarea familiilor cu risc de abuz, precum și cu resursele interdisciplinare și comunitare disponibile victimelor și familiilor afectate de abuz al copiilor.

Ca și alte victime, copiii abuzați resimt disfuncționalități psihologice. Spre deosebire de adulți ei sunt traumatizați în timpul perioadei celei mai critice din viața lor: când se formează părerile despre sine, despre alții și despre lume, când își stabilesc relațiile cu propriile stări și când sunt dobândite pentru prima data abilitățile de cooperare. Asemenea reacții post-traumatice pot avea cu ușurință impact asupra maturizării psihologice și sociale ulterioare, ducând la o dezvoltare potențial atipică și disfuncțională.

Indiferent de tipul specific de maltratare, consecințele abuzului asupra dezvoltării copilului par să apară în măcar trei stadii:

1. Reacțiile inițiale de victimizare, implicând stres post-traumatic, schimbări ale dezvoltării normale psihologice, afect dureros și distorsiuni cognitive;
2. Acomodarea la continuarea abuzului, implicând comportamente cooperante pentru a crește siguranța și/sau scădea durerea în timpul victimizării;
3. Elaborare pe termen lung și acomodare secundară:
4. Consecințele reacțiilor inițiale și acomodările legate de abuz asupra dezvoltăriii psihologice ulterioare a individului;
5. Răspunsurile cooperante ale supraviețuitorului la disforia legată de abuz.

Abuzul sexual:

Este dificil de descoperit un copil abuzat sexual prin intermediul testelor psihologice.

Asupra fiecărui copil, efectele sunt particulare, simptomele depinzând de:

• Vârsta copilului;
• Gradul de apropiere relațională față de agresor;
• Forța agresorului;
• Locul de desfășurare al evenimentului;
• Frecvența situațiilor abuzive.

Aprecierea gravității faptelor comise în cazurile de abuz sexual împotriva copiilor se realizează în funcție de:

• Vârsta copilului (cu cât copilul este mai mic ca vârsta cronologică, cu atât faptele sunt considerate mai grave).
• Gradul forței aplicate (fapta este considerată mai gravă cu cât forța utilizată este mai mare).
• Relația dintre agresor și victimă (fapta este mai gravă cu cât relația dintre agresor și victimă este mai strânsă).
• Tipul actului sexual la care a recurs agresorul (gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului).

Semne fizice ale abuzului sexual:

• Înroșirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal – “reflexul dilatării” (în cazul contactului anal):
• Vulnerabilitate la bolile cu transmitere sexuală (inclusiv negi genitali, gonoree, etc.);
• Tulburările digestive, tulburările de somn;
• Panica;
• Agravarea unor boli cu componență psihică (astmul);
• Tulburările de instinct alimentar;
• Se pot adăuga simptome vagi, nespecifice, cum sunt cefaleea și durerile abdominale.

Semne psihologice ale abuzului sexual:

Trăiri emoționale:

• Culpabilitate, responsabilitate tensionată de păstrare a secretului;
• Frica, pedeapsa;
• Degradarea imaginii de sine;
• Sentiment de murdărie corporală;
• Teama de deteriorarea sexuală și a reproducerii;
• Ostilitate, furie, depresie;
• Tendințe suicidare.

Manifestări comportamentale:

• Regresie;
• Ostilitate sau agresiune față de alte persoane;
• Pierderea deprinderilor sociale;
• Letargie, nepăsare față de sine;
• Postura corpului exprimând copleșire, greutate;
• Tendința de confesare (la fete) sau ascunderea cu obstinație a secretului dureros;
• Atitudine protectoare față de părinți.

Sentimente identificate la copiii abuzați sexual:

      Frică

• de agresor
• de a cauza probleme
• de a pierde afecțiunea adulților
• de a fi excluși din familie
• de a fi “diferiți”

      Furie

• față de agresor
• față de adulții care nu i-au protejat
• față de ei însiși (se simt vinovați).

      Izolare

• pentru că “ceva este în neregulă cu mine”
• deoarece se simt singuri în experiența trăită
• deoarece nu pot vorbi despre abuz.

      Tristețe

• în legătură cu ceva care li s-a luat
• în legătura cu faptul că au pierdut o parte din ei
• deoarece cresc prea repede
• deoarece au fost trădați de cineva în care au avut încredere.

      Vinovăție

• pentru că nu pot opri abuzul
• deoarece cred că “au consimțit abuzul”
• pentru că mărturisesc abuzul – dacă spun că au fost abuzați
• pentru că au păstrat secretul – dacă spun că nu au fost abuzați

      Rușine

• în legătura cu implicarea lor într-o astfel de experiență
• în legătură cu faptul că corpul lor a răspuns abuzului.

      Confuzie (debusolare)

• pentru că ei pot iubi în continuare agresorul
• pentru că sentimentele lor se schimbă mereu.

Sindromul acomodării copiilor cu abuzul sexual

Acest sindrom a fost descris de către Summit (1983) și delimitează astfel câteva stadii ale abuzului sexual luând în considerare în principal copilul. Acest model oferă posibilitatea înțelegerii modului de adaptare, de obișnuire al copilului cu abuzul sexual.

• Stadiul 1 – Păstrarea secretului – niciun copil nu este pregătit să facă față abuzului sexual. Copilului i se poate spune direct “acesta este unicul nostru secret” sau acest lucru poate fi lăsat să se înțeleagă. Șantajul, amenințarea, mituirea sunt folosite pentru a menține copilului frica de a dezvălui. Copilul se simte lipsit de ajutor.
• Stadiul 2 – Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al puterii între un adult și un copil, copilul este lipsit de ajutor și prins într-o capcană, acesta trebuie să se supună adultului și nu poate să spună NU.
• Stadiul 3 – Imposibilitatea de reacție și de obișnuință – în ciuda sentimentului de vinovăție pe care îl are, agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o reacție promptă, agresivă din partea copilului, ceea ce duce la repetarea abuzului. Copiii folosesc disocierea ca mecanism de apărare pentru a face față realității dureroase – singura persoană care poate opri abuzul este cel care abuzează, deci copilul se va comporta bine dacă vrea ca abuzul să fie oprit, ceea ce înseamnă că trebuie să accepte solicitările sexuale. Copilul începe să se simtă vinovat de a fi provocat într-un anume fel abuzul.
• Stadiul 4 – Dezvăluirea abuzului sexual – poate avea loc imediat după abuz sau la o perioadă mai mare de timp. Dezvăluirea poate lua mai multe forme:
• Copiii pot face declarații largi, ambigue care pot fi interpretate ca simptome comportamentale, un alt simptom comportamental este când un copil mic încearcă să simuleze un act sexual cu un alt copil;
• Copiii pot face declarații adulților/prietenilor că au fost abuzați sexual. Scopul acestora este de a testa reacția ascultătorilor – dacă cel care ascultă este șocat sau are o reacție de repulsie, copilul poate spune că a mințit – dar astfel de reacții directe arată că ceva s-a întâmplat.
• Schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale, accese de furie, insomnii, frica de a rămâne singur acasă cu părintele, frica de a merge la culcare. La adolescenți apare consumul de alcool exagerat, fuga de acasă sau prostituția.
• Apariția unor boli: enurezis, boli venerice sau chiar o sarcină.
• Stadiul 5 – implicarea anumitor servicii de specialitate, în funcție de reacția părinților.

Posibile semnificații ale incestului pentru copii:

• Îmi place, dar nu este bine;
• Îmi place și este permis;
• Nu-mi place și nu îmi este bine;
• Știu că nu-mi este bine, dar mă face deosebit;
• Îl iubesc pe tata, dar îl urăsc pentru asta;
• Sunt mândru că sunt tratat ca un adult;
• Îmi place, dar mama este foarte supărată pe mine;
• Nu-mi place, dar mama vrea să fac asta;
• Îmi place să-i fac geloși pe frații mei;
• Nu-mi place, dar astfel îmi apăr frații/surorile;
• Sunt rău, din cauza mea greșesc părinții mei;
• Acum îi am cu ceva la mână pe părinți;
• Mama ar pleca dacă nu aș face asta cu tata;
• De ce se simte corpul meu bine când fac lucruri rele?
• Tata cred că mă iubește foarte mult dacă riscă atât;
• Singurul mod de a supraviețui este să fac asta.

Consecințele abuzului sexual asupra dezvoltării psiho-emoționale a copilului și integrării sale sociale

• În plan emoțional: introversiune, tulburări emoționale, depresie, autoestimare deficitară.
• În plan social: fuga de acasă, eșec școlar, prostituție, consum de droguri și alcool. Ca adulți pot avea un comportament sexual neadecvat, masturbare compulsivă, dificultăți în alegerea partenerului și în rolul de părinți (se distanțează față de proprii lor copii pentru că asociază afecțiunea cu contactul fizic).

Consecințele pe termen lung ale abuzului asupra copilului

Deși unele dintre reacțiile inițiale ale victimelor abuzului pot scădea în timp, tipic pentru aceste tulburări, împreună cu comportamentele de coping specifice abuzului, este să se generalizeze și să se complice pe termen lung dacă nu sunt tratate. Sunt specifice șapte tipuri majore de tulburări psihologice, toate fiind găsite adesea la adolescenții și adulții care au fost abuzați în copilărie:

• Stresul post-traumatic;
• Distorsiuni/deformări cognitive;
• Tulburări emoționale;
• Disociere;
• Referire slabă la sine;
• Distorsionarea imaginii de sine;

De asemenea, vor fi luate în considerare și implicațiile sechelelor post-abuz de “co-dependență” și tulburarea personalității de tip borderline. Literatura de specialitate subliniază faptul că adulții abuzați sau neglijați în copilările au dificultăți cu intimitatea, încrederea și autoritatea socială. Deoarece acest gen de oameni sunt evitați, astfel de probleme pot avea consecințe negative de lungă durată asupra vieții persoanelor abuzate.

Distorsiuni/deformări cognitive

Studiul consecințelor cognitive ale violenței sexuale leagă molestarea în copilărie de vină, încredere scăzută în sine și învinovățirea, împreună cu alte atribuiri disfuncționale. Gold (1986), de exemplu, a subliniat că mai ales femeile cu o istorie de abuz sexual în copilărie atribuire evenimentele negative factorilor interni, stabili și globali, la fel ca și propriului caracter și comportament. Aceste femei sănătoase mental aveau tendința de a atribui cauzele evenimentelor pozitive factorilor externi. Asemenea urmări cognitive pot contribui sau acționa ca mediatori ai simptomatologiei negative care este evidentă la supraviețuitorii adulți ai abuzului sexual în copilărie.

Deși percepțiile false despre sine sunt legate de toate formele majore de abuz la copil, se pare că baza pentru asemenea distorsionări cognitive este abuzul emoțional.    Gândurile negative legate de abuz apar probabil din două surse:

• reacții psihologice la evenimentele specifice abuzului;
• încercarea victimei de a înțelege abuzul.

Anxietatea legată de abuz pare să implice în mod tipic următoarele:

• hipervigilența la pericol în mediul înconjurător, indiferent dacă este obiectivă sau nu;
• preocupare pentru control, cu credința că până și cea mai mică pierdere a hotărârii și protecției de sine pot duce la pericol sau catastrofă;
• interpretare greșită a stimulilor obiectivi neutri sau pozitivi interpersonali ca dovadă a amenințării sau pericolului.

Disocierea este definită ca o rupere a legăturilor care apar în mod normal între sentimente, gânduri, comportament și amintiri, invocate conștient sau inconștient pentru a reduce tulburarea psihologică.

Deși etiologia simptomatologiei disociative este complexă, un număr de scriitori și cercetători leagă începutul unor asemenea comportamente cu evenimente traumatice din punct de vedere psihologic, majoritatea traume importante care au apărut în copilărie. Mai ales studiile recente, realizate în USA, leagă fenomenul disociativ de abuzul sexual în copilărie, sugerând direct sau indirect că molestarea poate motiva dezvoltarea stadiilor disociative ca o apărare împotriva tulburării post-traumatice.

Dificultăți de relaționare. Perturbarea intimității

Consecințele pe planul relațiilor interpersonale ale abuzului pot fi înțelese ca derivând din două surse:

• răspunsurile cognitive imediate și condiționate față de victimizarea pe termen lung (de ex. neîncrederea în ceilalți, mânie și/sau frică de cei mai puternici, îngrijorare în privința abandonului, conștientizarea nedreptății/tratamentului injust, respect de sine diminuat);
• răspunsurile de adaptare față de continua brutalizare (de ex. evitarea celorlalți, pasivitate, sexualizare, caracter recalcitrant sau depresie cauzată de abuz).

Aceste reacții și răspunsuri diverse, ușor de înțeles prin prisma experienței de  viață restrânse a victimei abuzului, se suprapun totuși peste funcționarea interpersonală și astfel au acces către elementele sociale importante precum relațiile, acceptarea și sprijinul.

Majoritatea abuzurilor asupra copiilor apar în contextul relațiilor și intimităților apropiate. De aceea, este firesc ca acei copii abuzați să se teamă, să se ferească sau să manifeste ambivalențe față de apropierea interpersonală. Persoanele abuzate sexual, de exemplu, au adesea dificultăți la stabilirea și menținerea relațiilor intime (Courtois, 1988, Elliot&Gabrielson – Cabush, 1990, Finkelhor et al; 1989) tot astfel ca adulții care au trăit în copilărie experiențe de violență domestică (McCann & Pearlman, 1990).

Problemele de intimitate ale persoanelor abuzate par a fi centrate mai ales pe ambivalențe și frică privind atașamentul interpersonal. Deși abuzul sexual este foarte adesea asociat cu disfuncțiile ulterioare în raporturile intime, ambivalența relațiilor umane apropiate se poate dezvolta chiar înainte de astfel de tratamente. Probabil unul dintre cele mai dureroase și tulburătoare aspecte ale abuzului copilului este impactul asupra capacității persoanei de a avea încredere. Necesitând o suprimare a activității defensive și un sentiment de siguranță în relația cu celălalt, încrederea este greu de manifestat, mai ales la persoanele abuzate grav în copilărie – cel puțin în absența unor relații de durată cu caracter încurajator.

Sexualitatea modificată

Experiența clinică sugerează că adolescenții și adulții care au fost abuzați în copilărie vor avea foarte probabil probleme în viața sexuală (Maltz, 1988). Astfel de probleme pot fi:

1. disfuncții sexuale, raportate la teama de vulnerabilitate și revictimizare;
2. o neîncredere generală în partenerii sexuali, manifestată atât de bărbațți cât și de femei (Courtois, 1979, Jehu et al; 1984-1985; Meiselman, 1978);
3. tendința, în pofita fricii și suspiciunii, de a depinde sau de a idealiza pe cei cu care persoana abuzată are relații sentimentale (Courtois, 1988; Elliot & Gabrielson-Caboush, 1990; Herman, 1981);
4. preocupare spre gânduri sexuale și tendința de a sexualiza relații care în mod normal nu s-ar dori sexuale;
5. experiență de relații multiple, superficiale și scurte care se încheie odată cu apariția intimității reale (Courtois, 1979, Herman, 1981).

Bazându-se pe experiențele de victimizare din copilărie de unul sau mai mulți tutori, un număr mare de persoane adulte abuzate par să asocieze relațiile apropiate cu maltratarea. Ca atare, ei pot, fie:

1. să evite complet intimitatea interpersonală;
2. să accepte o anumită doză de agresiune in relația interpersonală ca fiind normală sau firească.

Convertirea de la copilul victimă (băiat), la adultul care abuzează este considerată ca derivând din:

• probabilitatea ca persoana care comitea abuzul asupra copilului să fi fost tot bărbat, și astfel să fi servit drept model pentru comportamentul agresiv din relațiile interpersonale ulterioare;
• susceptibilitatea acestor persoane față de mesaje sociale comportând folosirea violenței, sau cel puțin dominarea celor mai slabi, de către cei tari.

Comportamentul agresiv

Studii empirice și experiența clinică sugerează că agresivitatea copiilor față de ceilalti – exprimată adesea prin bătăi, dominare sau atacarea altor copii – este o etapă frecventă de tranziție către diverse tipuri de maltratări: abuz fizic (de ex. George & Main, 1979; Reidy, 1977), abuz sexual (de ex. Erickson et al; 1989; Gomes-Schwartz et al, 1990), abuz psihic și insensibilitate emoțională (de ex. Egeland, 1989; Vissing et al; 1991). În general se pare că acest comportament reprezintă o exteriorizare generică a traumei copilului cauzată de abuz și depresie, precum și probabil a efectelor copierii comportamentului părintelui abuziv. După cum se menționează de către câțiva autori, efectul clar al acestei agresiuni este adesea izolarea socială și lipsa de popularitate (ex. Egeland, 1989).

Anumiți adolescenți și adulți, victime ale abuzului sexual par a fi înclinați mai mult către victimizarea asupra copiilor sau femeilor (ex. Langevi, Handy, Hook, Day & Ruson, 1985; Rokous, Carter & Prentky, 1988; Stukas-Davis, 1990), în timp ce majoritatea studiilor de abuz la copii și abuz a adulților, au descoperit legături cu incidente din copilărie, privind maltratarea fizică (ex. McCord, 1983, Pollock et al; 1990, Widom, 1989).

Bibliografie:

„Proceduri de lucru pentru recuperarea psiho-socială a copilului victimă – Ghid pentru profesioniști”, Asociația Salvați Copiii Iași, septembrie 2015;

Briere, J.N. (1992), Child abuse trauma, London, Sage Publications, Inc.

Fischer, G., Riedeser, P. (2001), Tratat de psihotraumatologie, București, Editura Trei.

Ionescu, Ș. (2001), Copilul maltratat – Evaluare, prevenire, intervenție, București

Lopez, G. (2001), Violențele sexuale asupra copiilor, Cluj, Editura Dacia.

Roth – Szamoskozi, M, (1999), Protecția copilului – Dileme, concepții și metode, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană.

Shapiro. S. (1992), Sexual trauma and psychopatology clinical intervention with adult survivors.