Drepturile și obligațiile părinților

Reglementările legale disting între îndatoriri și obligații ale părinților.

Astfel, printre îndatoririle părinților se numără cea de a crește copilul, prin atenția sporită față de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului.

De asemenea, părinții sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.

Noul Cod civil stabilește că părinții au datoria să-și  crească minorul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios.

În ceea ce privește obligațiile pe care părinții le au, acestea sunt specifice și menționate explicit de prevederile legale.

Mai exact, părinții sunt obligați:

• să coopereze cu copilul și să îi respecte viață intimă, privată și demnitatea;
• să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
• să ia toate masurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;
• să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.

„Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârstă și de gradul său de maturitate”, precizează Noul Cod civil la art. 483.

Tot Codul civil este cel care statuează că autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de exercițiu dar, în același timp, și că un copil datorează respect părinților sai, indiferent de vârsta sa.

Drepturile şi Îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori conform dispozițiilor Noului Cod Civil

Art. 97. “Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, ori înfiaţi. Ei exercită drepturile lor părinteşti numai în interesul copiilor.”

Art. 98. – Măsurile privitoare la persoana şi bunurile copiilor se iau, de către părinţi, de comun acord.

Dacă unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau din orice împrejurare se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte exercită singur drepturile părinteşti.

Art. 99. – De câte ori se iveşte neînţelegere între părinţi, cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, autoritatea tutelară, după ce ascultă pe părinţi, hotărăşte potrivit cu interesul copilului.

Art. 100. – Copilul minor locuieşte la părinţii săi.

Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.

În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului.

Art. 101. – Părinţii sunt datori să îngrijească de persoana copilului.

Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului democrat popular, spre a-l face folositor colectivităţii.

Art. 102. – Autoritatea tutelară poate da încuviinţare copilului, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de patrusprezece ani, să-şi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinţi sau să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale.

Art. 103. – Părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept.

Instanţa judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vârsta de zece ani.

Art. 104. – Dacă dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului este primejduită în casa părintească, autoritatea tutelară va cere instanţei judecătoreşti încredinţarea lui unei instituţii de ocrotire sau unei alte persoane, cu consimţămîntul acesteia.

Citarea părinţilor, luarea avizului autorităţii tutelare, precum şi ascultarea copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, sunt obligatorii.S

Persoana căreia i s-a încredinţat copilul va avea, faţă de acesta, numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor, privitoare la persoana copilului.

Art. 105. – Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile, până la data cînd el împlineşte vârsta de patrusprezece ani.

După împlinirea vârstei de patrusprezece ani, minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea.

Dispoziţiile secţiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin asemănare. Cu toate acestea, nu se va întocmi inventarul prevăzut în art. 126, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

Art. 106. – Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.

Art. 107. – Copilul minor este întreţinut de părinţii săi.

Dacă minorul are un venit propriu, care nu este îndestulător, părinţii au îndatorirea să asigure condiţiile necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională.