Pentru părinți

Disocierea la copii și adolescenți

Copiii care au trecut prin experiențe înspăimântătoare sau cărora le-au fost neglijate nevoile de bază (hrană, adăpost, siguranță) pot fi traumatizați și este probabil să dezvolte diverse mecanisme de a face față experiențelor dureroase. Un mecanism care apare de multe ori la acești copii este disocierea. Prin intermediul disocierii, copilul care trece printr-o experiență prea greu de suportat și care nu are alte soluții, fuge mental, adică se deconectează de la realitate. Corpul rămâne în situația respectivă, dar mintea „scapă”, nu mai este atentă la ceea ce se întâmplă.

De exemplu, un copil bătut de părinți nu poate nici să se apere, din cauza dezechilibrului evident de putere, nici să fugă, pentru că este dependent de părinți pentru a-i asigura supraviețuirea. Singura cale de a se adapta la realitatea pe care o trăiește este să se deconecteze de la ea, pentru a diminua suferința. Durerea pe care o resimte un copil într-o astfel de situație nu este doar una fizică, ci și emoțională, pentru că ajunge să simtă că nu este iubit, că este un copil rău, că merită să fie pedepsit.

Deseori, un copil continuă să se disocieze chiar și atunci când nu mai este în pericol. Creierul lui nu poat opri acest mecanism, care produce o separare între gânduri, emoții și comportamente, între corp și minte. Este modalitatea prin care psihicul așează componente ale  experiențelor și amintirilor traumatice în diferite compartimente. Asta înseamnă că un copil poate avea un flashback (retrăiește o amintire, o senzație, o emoție, un comportament sau o durere fizică pe care a experimentat-o în trecut și care îl face să se simtă imediat în pericol) fără să înțeleagă ce anume a declanșat acest flashback sau din ce cauză. De exemplu:

  • un copil își poate aminti un eveniment traumatic, fără să simtă nicio emoție în legătură cu acest eveniment;
  • un copil poate avea probleme de comportament, fără să aibă nicio amintire care ar putea sta la baza acelor comportamente;
  • pe un copil ar putea să îl doară deseori stomacul, fără să simtă anxietatea care ar putea provoca acele dureri.

Aceste părți diferite ale experiențelor trăite sunt conectate, însă copilul învață să supraviețuiască prin a deveni inconștient cu privire la aceste conexiuni.

Semne care pot indica prezența disocierii la copii și adolescenți:

  • dificultăți în urmarea instrucțiunilor și în îndeplinirea sarcinilor: de ex, nu reușesc să își facă temele sau să se pregătească pentru școală; pot părea lenți, încremeniți fizic, nesiguri pe ei;
  • au privirea pierdută: pot părea că visează cu ochii deschiși, că sunt adormiți, că își pierd concentrarea sau pur și simplu pot leșina;
  • schimbări bruște de dispoziție, fără un trigger evident: pot fi calmi, iar în secunda următoare să se înfurie, să pară speriați sau triști;
  • depersonalizare: se pot simți în afara propriului corp și de aceea să transmită că nu ei au făcut lucrurile pe care le-au făcut (ex: „Nu am fost eu, mâinile mele s-au mișcat singure!”) sau să aibă comportamente precum udatul patului, din cauza faptului că legătura minte-corp este afectată și cele două nu comunică;
  • se simt amorțiți sau morți în interior: pot fi prezenți fizic și chiar conștienți de ceea ce se întâmplă în jur, dar să se simtă complet deconectați emoțional sau goi; sentimentul pe care îl trăiesc părinții este că nu se pot conecta cu ei;
  • schimbări extreme de comportament sau în aspectul fizic: pot exista schimbări în voce, expresii faciale, vestimentație, coafură sau în scrisul de mână;
  • comportament regresiv: pot arăta brusc ca un copil mult mai mic decât vârsta lor prin voce, limbaj și comportament;
  • pierderi de memorie: pot uita ceea ce au zis sau au făcut; se poate întâmpla chiar să își piardă unele abilități pe care le dobândiseră, precum legatul șireturilor;
  • negarea abaterilor de comportament: copiii pot nega că au spus sau au făcut ceva rău pentru că în mod sincer nu își amintesc, chiar dacă ai văzut cu ochii tăi comportamentul;
  • simptome fizice fără explicație medicală: pot exista momente în care acuză dureri fizice cărora doctorii nu reușesc să le găsească o cauză medicală;
  • auto-vătămare: aceasta poate fi o formă de auto-reglare emoțională prin care ei încearcă să se calmeze sau să se „trezească”, să simtă ceva; exemple de auto-vătămare: tăierea, zgârierea sau arderea pielii, smulsul părului, lovirea sau mușcarea propriului corp, otrăvirea sau abuzul de medicamente;
  • confuzie și dezorientare: pot părea confuzi cu privire la ziua în care se află, cât este ceasul, unde se află și cine sunt ei;
  • folosesc pronumele „noi” sau „ei” când se referă la propria persoană: pot simți că în interiorul lor se află mai multe persoane și să se exprime ca atare: „Nu ne place asta!” sau „Nu, nu vrem să mergem!”;
  • vorbesc singuri: pot părea distrași de voci interioare sau să vorbească cu o voce pe care cei din jur nu o aud.

Toate aceste comportamente sunt explicate de tipurile diferite de disociere care pot apărea: amnezia, derealizarea, depersonalizarea sau confuzia identitară. Despre aceste forme ale disocierii puteți citi aici.

Principii pe care să te bazezi pentru a oferi suport unui copil sau adolescent care se  disociază:

  1. Asigură-l că acum este în siguranță.

Ajută-l să înțeleagă că strategiile de supraviețuire i-au folosit în trecut, dar acum le poate lăsa deoparte, pentru că este în siguranță. Spune-i că nu este singur și va primi suportul adulților din jur pentru a reuși. Fă tot ce poți pentru a-i transmite că acum este în siguranță.

  1. Ajută-l să conștientizeze consecințele acțiunilor lui.

E nevoie să-l faci responsabil pe copil de propriile acțiuni, atunci când se disociază. Evită, însă, aplicarea de pedepse sau alte strategii care îl pot face să se simtă rușinat, pentru că acestea nu fac decât să aplifice disocierea copilului, pentru a se proteja de suferință. Oferă-i mai degrabă un feedback blând despre ceea ce a făcut sau a spus când a fost disociat, fără să-l faci de rușine și fără să-l învinovățești. Folosește un limbaj prin care accepți și celebrezi părțile disociate și modul în care au reușit să facă față unor situații de viață excepționale.

  1. Informează-i pe adulții importanți din viața copilului despre ceea ce văd la el.

Schimbările care apar la copii din cauza disocierii pot fi greu de înțeles pentru majoritatea persoanelor. Ajută-i pe cei care au în grijă copilul și pe alte persoane care interacționează cu el (profesori, prieteni, membri ai familiei extinse etc.) să înțeleagă mai bine despre ce este vorba.

  1. Previno sau redu influența triggerilor.

Dacă poți identifica anumiți triggeri pentru reacțiile disociative ale copilului, fă tot posibilul să previi apariția lor sau să le reduci impactul. Pentru triggerii care nu pot fi evitați, oferă-i informații copilului astfel încât să înțeleagă ceea ce va urma și de ce. Disocierea poate fi declanșată și de senzații sau emoții pe care copilul le simte – în cazul acestor triggeri interni, ajută să fii conștient de existența lor și să-l ajuți pe copil să se simtă în siguranță din nou.

Sfaturi practice pentru a ajuta un copil sau un adolescent care se disociază:

  1. Stabilește contactul vizual
  2. Vorbește încet, calm, cu voce joasă
  3. Spune-i pe nume, amintește-i unde se află și repetă-i că este în siguranță
  4. Folosește întrebări menite să-l aducă în prezent: „Ana, poți să-mi spui unde te afli?/ Care este numele tău?/ Câți ani ai?”
  5. Atinge-l ușor pe mână sau pe genunchi
  6. Folosește mirosuri puternice
  7. Pune muzică
  8. Oferă-i să mănânce, să mestece sau să bea ceva
  9. Fă-l să se miște: plimbă-te cu el sau invită-l la un joc dinamic
  10. Pune-i întrebări despre ceea ce îl înconjoară: „Ana, ce vezi?/ Ce auzi?/ Ce miroși?”
  11. Scoate-l afară și pune-l să se plimbe în iarbă, de preferat în picioarele goale
  12. Dacă are animal de companie, cere-i să îl mângăie

Un diagnostic psihiatric poate fi stabilit doar de către un medic psihiatru. Articolul de față reprezintă doar un material cu rol informativ pentru părinți/ adulți care intră în contact cu minori despre care există suspiciuni că ar fi putut fi expuși unor situații de abuz și asupra cărora sunt observate semne ce pot indica simptome disociative.

 

Bibliografie:

American Psychiatric Association, DSM-5, Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale, Text revizuit, Editura Callisto, 2024;

https://beaconhouse.org.uk/wp-content/uploads/2020/02/Dissociation-in-Children-Teens-Resource_compressed.pdf

 

Articol realizat de Diana Munteanu, psiholog clinician & psihoterapeut, Centrul Barnahus