Tipuri de abuz. Modalități de sesizare

Comportamentele abuzive asupra copiilor sunt interzise; totuși, abuzul reprezintă un fenomen la care sunt supuși, din păcate, un număr important de copii.

Există multe definiții ale abuzului asupra copiilor, care reunesc diferite concepții din domenii distincte (juridic, psihologic, sociologic, asistență socială etc.). Această multitudine de domenii care se intersectează în cazurile de abuz reprezintă atât un avantaj, cât și o provocare: pe de-o parte, se asigură o protecție completă a copilului care a fost victimă a abuzului, dar, pe de altă parte, diferitele abordări pot fi greu de reconciliat. Este important să subliniem că orice fel de acțiune luată în astfel de cazuri trebuie să aibă ca principiu director respectarea interesului superior al copilului.

Din punct de vedere juridic, abuzul este definit de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Potrivit legii, abuzul reprezintă „orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care sunt periclitate viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”.

Pe scurt, principalele elemente ale abuzului sunt:

• o acțiune voluntară → este necesar ca persoana care face acțiunea de abuz să o facă în mod voit, așadar nu vorbim în niciun caz de un accident sau ceva imprevizibil.
• relația de răspundere, încredere sau autoritate → un abuz presupune și o relație deja existentă între abuzator și persoana abuzată. Această poziție presupune inclusiv o relație de încredere din partea copilului, încredere de care persoana care realizează abuzul se folosește.
• punerea în pericol a vieții, dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale → aceasta este urmarea principală a abuzului. Nu este nevoie ca abuzul să lase urme fizice, este nevoie în principal ca aceste acțiuni să pună în pericol copilul.

De asemenea, legea continuă cu enumerarea tipurilor de abuz, în funcție de acțiunile desfășurate:

• abuz fizic → agresiune fizică, loviri, alte violențe.
• abuz emoțional → comportamente abuzive care nu iau formă fizică, critică, provocarea sentimentului de rușine, amenințări, refuz de a comunica.
• abuz psihologic → se aseamănă în mare parte cu abuzul emoțional. Dintre manifestările lui, recunoaștem nevoia de control a celuilalt, critică, manipulare. Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului (de exemplu, structura de personalitate, afectele, cogniţiile, adaptarea, percepţia), devenind abuz psihologic, care are consecinţe mai grave pe termen lung asupra dezvoltării copilului, decât abuzul emoţional.
• abuz sexual → activități sexuale cu un copil (în care se folosește constrângerea sau se abuzează de o poziție recunoscută de putere sau de o vulnerabilitate a copilului), prostituție și pornografie infantilă, coruperea copiilor, acostarea copiilor în scopuri sexuale.

În această categorie pot intra:

• molestarea sexuală, expunerea copilului la injurii sau limbaj cu conotație sexuală, precum și atingerea copilului în zonele erogene cu mâna sau prin sărut, indiferent de vârsta copilului;
• situațiile care duc la satisfacerea nevoilor sexuale ale unui adult sau ale unui alt copil care se află într-o poziție de responsabilitate, putere ori în relație de încredere cu copilul victimă;
• atragerea sau obligarea copilului la acțiuni obscene;
• expunerea copilului la materiale obscene sau furnizarea de astfel de materiale acestuia etc.;
• căsătoria timpurie sau logodna copiilor care implică relații sexuale (mai ales în comunitățile de romi);
• mutilarea genitală;
• abuzul economic → copilul nu are acces la resursele de care are nevoie pentru a se dezvolta: hrană, îmbrăcăminte și încălțăminte, resurse financiare pentru asigurarea educației etc.

La nivel internațional, în unele concepții, abuzul este mai cuprinzător, în sensul în care include și conceptul de neglijență. „Abuzul fizic asupra copiilor este folosire intențională, non-accidentală a forței sau acțiuni de omisiune intenționale, non-accidentale, din partea unui părinte sau altă persoană care are grijă de copil, în interacțiunea cu un copil plasat în grija sa, cu scopul de a-i face rău, a-l răni sau a-l omorî.”[1] La noi în țară, neglijarea este considerată o acțiune/omisiune involuntară, cât și voluntară („Prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei responsabilități, care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului”[2]).

Definiția abuzului din Legea nr. 272/2004 conține numeroase elemente ce se regăsesc și în conținutul infracțiunilor din Codul Penal. Într-adevăr, astfel de asemănări (de exemplu, relația de răspundere, încredere sau autoritate care trebuie să fie prezentă între abuzator și copilul abuzat sau punerea în pericol a vieții sau a dezvoltării copilului prin acțiunile de abuz) nu sunt de natură a determina un conflict între cele 2 reglementări – ele doar întăresc o viziune de ansamblu asupra gravității abuzului împotriva copilului.

Mențiunea din Legea nr. 272/2004 este de natură să le ofere instituțiilor care sunt competente în domeniul protecției drepturilor copilului posibilitatea de a interveni inclusiv în cazurile penale de abuz împotriva copilului, dată fiind gravitatea faptei. Numai prin colaborarea unor astfel instituții cu rol în protecția copilului împotriva abuzului și neglijenței se poate asigura în mod efectiv respectarea drepturilor și a interesului superior al copilului.

Așa cum anticipam mai sus, domeniile de intervenție în aceste cazuri influențează inclusiv modalitatea de sesizare / raportare a abuzului.

Prin sesizarea / raportarea abuzului înțelegem aducerea efectivă la cunoștința autorităților a faptelor ce constituie abuzul împotriva copilului.

Principala instituție care vine în minte atunci când vorbim de raportarea cazurilor de abuz este poliția/parchetul. Într-adevăr, Codul de procedură penală menționează că organele de cercetare penală (de cele mai multe ori vorbim despre poliție) sau, în unele cazuri, procurorul, sunt instituțiile abilitate să realizeze urmărirea penală[3].

Totuși, în condițiile în care abuzul nu constituie o faptă penală, cade în competența Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului să realizeze toate acțiunile necesare pentru a stabili nevoia de protecție a copilului și necesitatea sesizării mai departe a autorităților penale.

Așadar, posibile modalități de sesizare în caz de abuz sunt următoarele:

• apelarea numărului de urgență 112 sau 119 (număr unic național pentru preluarea sesizărilor privind cazurile de abuz, neglijare, exploatare și orice altă formă de violență asupra copilului);
• contactarea secției de poliție de pe raza domiciliului sau locuinței persoanei care face sesizarea;
• contactarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului de pe raza domiciliului copilului pentru care există suspiciunea sau care este victimă a unei forme de violenţă. D.G.A.S.P.C. funcționează în fiecare județ și în fiecare sector din București.

[1] Gil, D. G. (1971). Violence against Children. Journal of Marriage and the Family, 33(4), 639.

[2] Art. 94 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

[3] Art. 56 – 57 din Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010).